Au trecut aproape 335 de zile, 5 ore si 27 de minute de la ultima rază de soare. Ştiu pentru că le-am numărat.
Acestea sunt povestirile lui N, un supravieţuitor al zilelor negre şi a viselor prăbuşite într-o prăpastie de coşmaruri. E un visător, care crede că lumea merită salvată pentru că e frumoasă, inocentă, unde iubirea e pe primul loc în viaţa oamenilor. O să afle în modul cel mai urăt cât de mult se înşela. E îmbracat într-un material subţire şi rezistent la apă, care îl apăra de ploile dese din ultimul timp. Dar nu şi de frigul care se lăsase de curând. Ploaia îl face să se adăpostească în prima casă de pe marginea drumului. Ascunse bicicleta motorizată şi îşi găsi un loc uscat şi destul de ferit de oricine ar fi putut să intre acolo. Deşi, de cand soarele nu mai ajungea la suprafaţa Terei, el nu mai întalnise o persoană. Toţi au dispărut. După câte ştia el, ramasese singur...să îndure întunericul ăsta rece. Adormi numaidecât. Nu mai dormise de ceva zile. Refuză, pentru că ştie că o să aibă acelaşi coşmar.
Acelaşi nenorocit de coşmar.
..o ţine de mână. Şi ea îi zâmbeşte. Şi toată lumea e a lui. Şi nu îşi doreşte să fie în alt loc decât acolo, lângă ea. Dar ceva e ciudat. Acel zâmbet nu îl mai văzuse până atunci. Şi de ce naiba suntem pe acoperişul blocului ăstuia? Ce facem aici, o întreb câutându-i ochii. Fac un pas înapoi. Ochii ei erau negrii şi visul se modifică. Întunecimea din ochii ei făcu totul rece şi ploaia făcea totul mai sinistru. Mai fac un pas înapoi şi ma opresc. Ajunsesem la margine. Şi ea se apropie rapid de mine. Oh, la naiba, ce fac acum? Ajunge lângă mine şi fără să ezite îşi întinde mâna, ajunge cu ea la pieptul meu şi după ce realizează cât de repede îmi bate inima mă împinge. Mă împiedic şi cad. Ţip şi încep să dau din mâini agitat. Nu. Nu o sa te poţi prinde de nimic. E acelaşi coşmar şi ai căzut aşa de fiecare dată. Întunericul din jur e şi mai intens, parcă aşteptând să ajung jos şi să mă lovesc. Încerc să mă calmez şi aştept ca strada rece să mă îmbrăţişeze şi să mă trezesc. Dar chiar în momentul în care ar fi trebuit să se întample asta, ma opresc. Plutesc. Deschid ochii şi totul în jur se oprise. Ce naiba...?
Heeeei! O să te răneşti, nu mai face asta! zice o voce cristalină şi destul de amuzată de situaţie.
Şi exact în momentul ăla mă lovesc de strada rece şi udă.
Ah, scuze! E vina mea, e prima oară când opresc pe cineva... se scuză ea, amuzată în continuare de felul cum am căzut. Mă ridic şi observ că lângă mine, la câţiva metri, e o domnişoară care avea un zâmbet larg. Se apropie şi mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Şi totul în jur se oprise. Vedeam cum stropii de ploaie stau ca atârnaţi într-un pom de crăciun.
Încă nu ştiu ce să-i spun. Sunt buimăcit şi subconştientul nu mă ajută deloc. Cine eşti? reuşesc să întreb.
Ei, ei. Găseşte-mă şi o să-ţi spun. Şi distanţa dintre noi devine dintr-o dată imensă şi mă trezesc.
Din coşmarul care îl avusese în majoritatea nopţilor, ăsta era ceva neaşteptat. Ce voia să însemne? Cine-i ea? Cum a reuşit să ajungă acolo? Nimeni nu o mai făcuse...în ultimii 4 ani. Ştia că inevitabilul o să se întample şi nu o să îşi mai amintească multe despre final aşa că în întunericul camerei notă în carneţelul uzat două lucruri pe care încă nu le uitase.
Se uită la ceas. Trecuseră destule ore. Nu îndeajuns de multe, totuşi. Îşi desfăcu o conservă şi mâncă o parte din conserva cu carne rece pe care o găsise într-o locuinţă dărăpănată, cu o zi sau două înainte, apoi zăcu ore în şir, aşteptând să înceteze ploaia. E doar un vis...continua să-şi spună. O iluzie concepută de subconştientul lui ca să-l ajute să meargă mai departe. Ar fi vrut să zâmbească. Dar în schimb îşi puse căştile, dadu ipod'ul la maxim şi ieşi afăra.
Să te ia dracu' ploaie!
Comments