Un strat de gheață; se simte dur pe fața mea, dar nu rece. Nu am nimic de ce să mă țin; mănușile mele continuă să alunece. Pot vedea oameni de sus, alergând în jur, dar nu pot face nimic. Încerc să-mi dau gheața cu pumnii, dar mișcările mi se mișcă încet, și mă simt ca și cum voi fi dizolvat. Privesc spre răsărit, văd orașul în flăcări și țipete de oameni care fug prin gheața de sub mine. E gheață peste tot dar flăcările orașului le topesc încet și amețitor. Nu...nu.. ce se întâmplă? Primul lucru pe care îl observ e că ajunsesem la nivelul oamenilor și în haosul ăsta asurzitor, toți se lovesc de mine încercând să scape. Îmi strâng pumnii și nu mă dau bătut, trebuie sa aflu ce se află în spatele lor. Ciudat, dar simt că acumulez o grămadă de energie în pumnii strânși. Și fără să stau pe gânduri, sar. Sar ca și cum aș vrea să zbor. Ceea ce e și mai ciudat e că se întâmplă să pot sări atât de sus încât las în spate toată mulțimea speriată. Din păcate, energia se pierde aproape instant și cad jos cu un boom silențios. Mă ridic, mă uit înapoi și toți care înainte în fața mea sunt acum departe de mine. Mi-e frică să mă întorc să privesc orașul. O fac ușor...cu teamă...și în acel moment văd căzând peste oraș meteoriți imenși aprinși în roșul flăcărilor. Ce naiba? Cum e posibil asta? Nu îmi amintesc nimic înainte de asta.
Nuuu, nu e posibil. Meteoriții ajung la nivelul solului dar nu explodează, dimpotrivă, se extind peste fiecare clădire. Rămân împietrit. Din norul din deasupra orașului o navă îngrozitoare se lasă rece peste oraș. Acel sunet. Dumnezeule, acel sunet apocaliptic care se amplifică din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai tare și din ce în ce mai aproape de mine. E atât de tare încât trebuie să îmi acopăr urechile că să ...nu știu. Ce caut eu aici? Și dintr-o dată liniște. Urechile încă îmi piuie dar nava se oprește brusc. Și boom! Totul explodează ca într-o explozie nucleară pe care am vazut-o odată într-un film. Sunt aruncat spre mulțime. Țip, încercând să mă prind de ceva. Dar mănușile mele continuă să alunece.
Mă trezesc, țipând. Inima mea bate ca un ciocan. Hristos. Îmi scot păturile și stau pe marginea patului.
Nu mi-am amintit asta mai înainte. Înainte îmi aminteam doar căderea prin gheață; doctorul mi-a spus că mintea îi suprimase restul. Acum îmi amintesc și este cel mai rău coșmar pe care l-am avut vreodată.
Strâng pumnii și mă simt tremurând. Încerc să mă calmez, să respir încet, dar frica continuă să-și forteze calea afară. Era atât de adevărat că am simțit-o: am simțit cum a fost să mor.
Hei, bună! Mă bucur că ți-ai făcut curajul necesar să mă întâlnești!
Îmi ridic privirea și văd o domnișoară drăguță, într-un halat alb, cu un clipboard în mână, zâmbind la mine.
Ah, la naiba, e primul lucru care îmi trece prin minte. E acel doctor pe care l-am refuzat să mă vadă de două ori. Cum a reușit să fie aici, acum? De când e aici? Să fie ea motivul....
Nu îți face griji, nu mușc! urmează ea. Haide, pe aici, vino cu mine.
Și am urmat-o. Peste tot. Mi-a povestit multe. Avea o voce atât de liniștitoare, aș putea să o ascult până dimineața. Universul ei, ușor, l-a acaparat pe al meu. A fost o coliziune nebună care m-a făcut să uit tot ce s-a întâmplat în acel coșmar pe care l-am avut de atâtea ori. Și din toată coliziunea asta a rezultat o nebuloasă atât de colorată încât cred că am inventat câteva culori noi.
Da. Revenind. Mergând după ea, m-a urcat într-o navă galbenă și mi-a șoptit zâmbind: nu ai de ce sâ-ți faci griji! Zic ooooh, okkkkk, încercând să găsesc ceva de care să mă prind de ceva în timp ce corpul îmi intră în scaun de la viteza warp...
Comments