Skip to main content

Time bubble



Era ceva ciudat pe planeta pe care au rămas împreună. Parcă timpul nu trecea și amândoi nu îmbătrâneau. Și chiar nu trecea atunci când el se pierdea în ochii ei. Sau în nopțile acelea lungi în care ea adormea în brațele lui. Planeta pe care o descopereau era ceva de vis. Dar nu asta o să vă povestesc acum. Acum...vreau să aflați ce s-a întâmplat după cei 10 ani pe acea planetă.

- Hei R...șoptește el în timp ce ea se întoarce spre el și încearcă să îl ia în brațe. Știi, crezi că ...după ce îți termini cafeaua...crezi că am putea să vorbim despre planeta asta? Faptul că nu timpul nu trece aici, mă îngrijorează. Mai ales că tu însuți mi-ai spus că atunci de când te-ai prăbușit și până am sosit eu nu au trecut decât 2 minute. La naiba, societatea pentru care lucrez a trimis nava de salvare după trei ani. Ce îmi spui tu aici...e imposibil.
- Uhmmmmm....lasă-mă...e prea ...de ...dimineață...spunea ea în timp ce se întoarce cu spatele la el, îi trage mâna dreaptă sub capul ei și adoarme zâmbind. 
Știa că o să adoarmă mai rapid decât îl apuca pe el să îl doară mâna. Și era o dimineață foarte rece. Ieșind din navă S observă o ceață cum nu mai văzuse până atunci. Steaua în jurul căreia se învârtea planeta era de un super gigant roșu de tip M. Foarte rar și foarte luminos. Distanța la care se afla planeta era la doar de 800 de secunde lumină. Diminețile ar trebui să fie mai luminoase și foarte, foarte clare. Se întâmplă ceva. Fuge repede în navă, o trezește pe R și merge la panoul cu senzori. Totul părea ok....dar pe senzorii de distanță apărea o altă navă. Nu apărea în nici o bază de date cunoscută. Ar putea fi...oare...
- S! Se îndreaptă spre noi. Pornește motoarele și du-ne pe orbită. Vreau să aflu mai multe despre nava aia!
Imediat ajunși pe orbită, nava necunoscută îi apelează. Oh da. Incredibil. Aparent, trecuseră 380 de ani de când plecase S de pe Terra. Amândoi acum stau tăcuți pe puntea navei și primesc cum nava Nova intră în zbor interluminic spre o altă destinație. Argoni? Războiul cu Xenon? Porțile  Cine....Aveau amândoi atâtea întrebări... R se duce spre cutia adusă din nava argonilor și o deschide. Un dispozitiv holografic 3D, ca o iluzie de astronaut apare imediat ce e conectat la computerul de bord. 
- Kon'nichiwa, watashinonamaeha Akiodesu. Watashi wa anata no shitsumon ni kotaeru tame ni koko ni imasu.
- R, fă-l să vorbească și în limba noastră...zise S zâmbind către R.
- Imediat, dă-mi două secunde, căpitanul argon mi-a explicat ce trebuie să fac.
- Buna, numele meu este Akio si sunt aici sa va raspund la intrebari. 
- Uite, am reușit. Aveai vreun dubiu?
- Akio, explică cum de a trecut atât de mult timp? Ce e planeta asta? Cine-s argonii? Dar Xenon? Cum s-a ajuns la acest război galactic? Și cel mai  important, cum de pământul nu mai este nelocuibil?

Comments

Popular posts from this blog

Part of the journey is the end

Sfera fără lumină / Pe măsură ce m-am apropiat de Zion 16, computerul de bord a început să primească citiri ciudate. Ce se întâmplă? Și unde a dispărut toată lumina de la cele două stele? Doar e un sistem binar, nu aveau cum sa dispară așa pur si simplu.  Psy, analizează și raportează. Căpitane, primesc date. Un audio-mesaj de pe planetă. Este de la Căpitanul R. Ah, ce vrea? Sunt sigur e că de-abia așteaptă să mă certe, sau să îmi râdă în nas că am venit aici degeaba și ca ea a plecat deja. Mesajul ei către el / Chestia asta e pornită? Hei S. Dacă primești această înregistrare să nu te simți rău pentru asta. O parte din călători e sfârșitul. Să știi și tu. Chiar dacă sunt pe această planetă cu zero promisiuni de salvare toată chestia asta e mai amuzantă decât sună. Apă și hrană găsesc îndeajuns. Planeta e mai mult decât ne așteptam noi să fie.  Ha, nu cred nimic din ce spune. Scanează și spune-mi de ce nu văd nici o lumină. Unde naiba suntem? Vreau să șt...

Hope and yellow

Un strat de gheață; se simte dur pe fața mea, dar nu rece. Nu am nimic de ce să mă țin; mănușile mele continuă să alunece. Pot vedea oameni de sus, alergând în jur, dar nu pot face nimic. Încerc să-mi dau gheața cu pumnii, dar mișcările mi se mișcă încet, și mă simt ca și cum voi fi dizolvat. Privesc spre răsărit, văd orașul în flăcări și țipete de oameni care fug prin gheața de sub mine. E gheață peste tot dar flăcările orașului le topesc încet și amețitor. Nu...nu.. ce se întâmplă? Primul lucru pe care îl observ e că ajunsesem la nivelul oamenilor și în haosul ăsta asurzitor, toți se lovesc de mine încercând să scape. Îmi strâng pumnii și nu mă dau bătut, trebuie sa aflu ce se află în spatele lor. Ciudat, dar simt că acumulez o grămadă de energie în pumnii strânși. Și fără să stau pe gânduri, sar. Sar ca și cum aș vrea să zbor. Ceea ce e și mai ciudat e că se întâmplă să pot sări atât de sus încât las în spate toată mulțimea speriată. Din păcate, energia se pierde aproape instant ...