Absurd de cuvinte


Jurnal de bord. Data stelara 32947,87.
Stau singur și privesc imensitatea de stele. Geamurile ferestrelor care îmi țin loc de pereți îmi arată stele care trec fără nici o însemnătate pe lângă nava mea. Și sunt atât de multe. Și atât de neînsemnate. Chiar dacă unele strălucesc mai mult. Ce este credința? E doar un ...”lucru” care ne face să credem ca nu suntem doar ..oase și carne. Că avem acel numit suflet care ne face să plângem și să râdem. Și câteodată, să fim fericiți, doar pentru câteva secunde. Minute sau ore. Nu mai mult.
Ridic o foaie mototolită. Am scris’o acum câteva luni. Atunci când am rămas singur pe nenorocita asta de navă. Nu mi’era frică de moarte. Nu. Mi’era frică de goliciunea pe care am simțit’o în suflet. Rămăsesem singur. Același “căpitan” naiv, care credea în vise colorate și în moș crăciun. Și trebuia să mă simt trădat. Trebuia să plâng, să sufăr. Dar nimic. Ca și cum, acolo unde era acel suflet odată...nu ar bate decât un strop de nimic. De întuneric înghețat care nu’mi folosea la nimic. Nu puteam simți nimic, iar acest lucru m’a speriat. De ce? Unde’i lucrul ăla de care am nevoie acum? Acest gând mă îngrozește. Și când îți pătrunde adânc, în materia cenușie, simți. Simți că nu mai te afectează. Și asta te face să te simți bine.

Îmi aduc aminte de ce m’ai întrebat. Dacă simt fluturași când sunt îndrăgostit. Dacă mă gândesc la ea 24/7. Dacă aștept cu sufletul la gură ore întregi să intre online. Dacă zâmbesc câteodată și mă gândesc la ea. Dacă’mi lipsește tot timpul.
Păi...dacă mă gândesc mai bine...nu simt fluturași. Sunt explozii de artificii. Nu mă gândesc la ea 24/7 dar o am tot timpul în inimă. Da, o aștept cu orele să intre online. Și chiar daca e online și nu vorbim inima’mi sare câte’o bătaie. Și când vorbește cu mine aproape că zâmbesc semn că sunt fericit că vorbim, dar încerc să ascund asta, chiar dacă nu reușesc niciodata. Și odată ce mă îndrăgostesc, nu mai e cale de întors. Când iubesc, mă gândesc la ea dimineața când mă trezesc, seara când merg la culcare. Ador fiecare detaliu al ei. Cum merge, cum vorbește. Sunetul vocii. Râsul ei. Strălucirea din ochii ei. Zâmbetul ei timid. Felul în care se îmbracă. Fața ei drăguță când adoarme. Și felul în care îmi spune numele, moment în care inima aproape că’mi explodează. Un simplu act pe care nimeni nu’l poate replica. Și da, nu o să fie ușor. O să fiu impredictibil, persistent și un pic gelos. Și dacă circumstanțele o cer, o să merg la capătul lumii după ea, doar ca să o cuceresc, o voi învăța să aprecieze frumusețea lucrurilor simple și mărunte într’o mie de moduri și îi voi spune cât de mult o apreciez într’un million de feluri.

Ah, la naiba. Iarăși au venit nenorociții ăștia. Criminali de vise. Iarăși trebuie să mă lupt singur. Rămâne pe altă dată.
Aici S. Over and out.

Comments

Loona said…
N-am mai citit de mult blogul tau.A trecut mult timp si cred ca m-am...desensibilizat.Pt placerea mea personala ti-as propune o tema despre care mi-ar place sa citesc.."tradarea".Tradarea prietenilor,a comunitatii in care traim,tradarea aproapelui..a celor pe care ii ajuti si-ti intorc spatele.Ma poti ignora sau imi poti alina putin amarul cu talentul tau.
Multumesc ca mi-ai citit mesajul.

Popular posts from this blog

Fără soare. /E01