Skip to main content

Fără soare. /E01


Au trecut aproape 335 de zile, 5 ore si 27 de minute de la ultima rază de soare. Ştiu pentru că le-am numărat.
Acestea sunt povestirile lui N, un supravieţuitor al zilelor negre şi a viselor prăbuşite într-o prăpastie de coşmaruri. E un visător, care crede că lumea merită salvată pentru că e frumoasă, inocentă, unde iubirea e pe primul loc în viaţa oamenilor. O să afle în modul cel mai urăt cât de mult se înşela. E îmbracat într-un material subţire şi rezistent la apă, care îl apăra de ploile dese din ultimul timp. Dar nu şi de frigul care se lăsase de curând. Ploaia îl face să se adăpostească în prima casă de pe marginea drumului. Ascunse bicicleta motorizată şi îşi găsi un loc uscat şi destul de ferit de oricine ar fi putut să intre acolo. Deşi, de cand soarele nu mai ajungea la suprafaţa Terei, el nu mai întalnise o persoană. Toţi au dispărut. După câte ştia el, ramasese singur...să îndure întunericul ăsta rece. Adormi numaidecât. Nu mai dormise de ceva zile. Refuză, pentru că ştie că o să aibă acelaşi coşmar.


Acelaşi nenorocit de coşmar.
..o ţine de mână. Şi ea îi zâmbeşte. Şi toată lumea e a lui. Şi nu îşi doreşte să fie în alt loc decât acolo, lângă ea. Dar ceva e ciudat. Acel zâmbet nu îl mai văzuse până atunci. Şi de ce naiba suntem pe acoperişul blocului ăstuia? Ce facem aici, o întreb câutându-i ochii. Fac un pas înapoi. Ochii ei erau negrii şi visul se modifică. Întunecimea din ochii ei făcu totul rece şi ploaia făcea totul mai sinistru. Mai fac un pas înapoi şi ma opresc. Ajunsesem la margine. Şi ea se apropie rapid de mine. Oh, la naiba, ce fac acum? Ajunge lângă mine şi fără să ezite îşi întinde mâna, ajunge cu ea la pieptul meu şi după ce realizează cât de repede îmi bate inima mă împinge. Mă împiedic şi cad. Ţip şi încep să dau din mâini agitat. Nu. Nu o sa te poţi prinde de nimic. E acelaşi coşmar şi ai căzut aşa de fiecare dată. Întunericul din jur e şi mai intens, parcă aşteptând să ajung jos şi să mă lovesc. Încerc să mă calmez şi aştept ca strada rece să mă îmbrăţişeze şi să mă trezesc. Dar chiar în momentul în care ar fi trebuit să se întample asta, ma opresc. Plutesc. Deschid ochii şi totul în jur se oprise. Ce naiba...?
Heeeei! O să te răneşti, nu mai face asta! zice o voce cristalină şi destul de amuzată de situaţie.
Şi exact în momentul ăla mă lovesc de strada rece şi udă.
Ah, scuze! E vina mea, e prima oară când opresc pe cineva... se scuză ea, amuzată în continuare de felul cum am căzut. Mă ridic şi observ că lângă mine, la câţiva metri, e o domnişoară care avea un zâmbet larg. Se apropie şi mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Şi totul în jur se oprise. Vedeam cum stropii de ploaie stau ca atârnaţi într-un pom de crăciun.
 Încă nu ştiu ce să-i spun. Sunt buimăcit şi subconştientul nu mă ajută deloc. Cine eşti? reuşesc să întreb.
Ei, ei. Găseşte-mă şi o să-ţi spun. Şi distanţa dintre noi devine dintr-o dată imensă şi mă trezesc.
Din coşmarul care îl avusese în majoritatea nopţilor, ăsta era ceva neaşteptat. Ce voia să însemne? Cine-i ea? Cum a reuşit să ajungă acolo? Nimeni nu o mai făcuse...în ultimii 4 ani. Ştia că inevitabilul o să se întample şi nu o să îşi mai amintească multe despre final aşa că în întunericul camerei notă în carneţelul uzat două lucruri pe care încă nu le uitase.
Se uită la ceas. Trecuseră destule ore. Nu îndeajuns de multe, totuşi. Îşi desfăcu o conservă şi mâncă o parte din conserva cu carne rece pe care o găsise într-o locuinţă dărăpănată, cu o zi sau două înainte, apoi zăcu ore în şir, aşteptând să înceteze ploaia. E doar un vis...continua să-şi spună. O iluzie concepută de subconştientul lui ca să-l ajute să meargă mai departe. Ar fi vrut să zâmbească. Dar în schimb îşi puse căştile, dadu ipod'ul la maxim şi ieşi afăra.
Să te ia dracu' ploaie!

Comments

Popular posts from this blog

Time bubble

Era ceva ciudat pe planeta pe care au rămas împreună. Parcă timpul nu trecea și amândoi nu îmbătrâneau. Și chiar nu trecea atunci când el se pierdea în ochii ei. Sau în nopțile acelea lungi în care ea adormea în brațele lui. Planeta pe care o descopereau era ceva de vis. Dar nu asta o să vă povestesc acum. Acum...vreau să aflați ce s-a întâmplat după cei 10 ani pe acea planetă. - Hei R...șoptește el în timp ce ea se întoarce spre el și încearcă să îl ia în brațe. Știi, crezi că ...după ce îți termini cafeaua...crezi că am putea să vorbim despre planeta asta? Faptul că nu timpul nu trece aici, mă îngrijorează. Mai ales că tu însuți mi-ai spus că atunci de când te-ai prăbușit și până am sosit eu nu au trecut decât 2 minute. La naiba, societatea pentru care lucrez a trimis nava de salvare după trei ani. Ce îmi spui tu aici...e imposibil. - Uhmmmmm....lasă-mă...e prea ...de ...dimineață...spunea ea în timp ce se întoarce cu spatele la el, îi trage mâna dreaptă sub capul ei și

De ce ?

De ce ce, v-ati putea intreba...eh....nu va pot raspunde, pt ca sunt mai multe "ce'uri", ca sa le spun asa. Vreau sa aflu raspunsuri...la intrebari cum ar fi : " De ce e atat de usor sa ranesti pe cineva si atat de greu sa spui cu adevarat ce simti?".Mergeam in dimineata asta pe strada, si era asa de liniste...(doh, doar era 5 dimineatza :D), si...m-a lovit melancolia...nu e mare lucru...mi se intampla cam des in ultimul timp, cu toate ca nu-mi pot da seama de ce ...alt de ce ...hmmm...stiu, va intrebati care ar fii urmatorul "de ce"...poi..." De ce lumea nu poate fi mai intelegatoare?"...unii se poarta...de parca ar trebui sa fie doar ca ei si daca nu e cum isi doresc ei...parca s-a sfasit lumea. Hmmm, nu o sa-i pot intelege niciodata, desi ar trebui, pt k ii intalnesc zi de zi..si cred ca o sa incep sa fiu si eu la fel de ne-intelegator ca ei...poate ma loveste si pe mine inspiratia si-mi dau seama de ce se poarta asa.. Hmmm....v'a

Nu știu dacă te mai iubesc...

Nu știu dacă te mai iubesc. Se spune că dacă trebuie să te întrebui dacă mai iubești pe cineva sau nu...atunci cu siguranță răspunsul este nu. Dar...eu nu cred asta. Eu cred că inima minte. Eu cred că sentimentele mint. Cred că ce gândim și simțim sunt lucruri bazate pe convingerile noastre deformate de lumea în care trăim. Câteodata...lucrurile în credem se întorc împotriva noastră. Uneori trăim pe pilot automat fără să știm asta, indiferent cât de auto-conștienți gândim că suntem. Mi-e teamă că o să regret dacă o să te pierd. Ce se întâmplă dacă te pierd și apoi îmi dau seama că mereu te-am vrut?  Cum aș trăi în fantoma iubirii noastre, dacă aș știi că sunt cel care a omorât-o? Tu mă iubești atât de sigur...și cu atâta siguranță și la fel de complet vreau să te iubesc și eu. Vreau să știu de ce iubesc oamenii care nu mă doresc și renunț la cei care o fac... Vreau să ști un lucru despre mine: sunt un supraviețuitor. Dacă m-ai părăsi...sau dacă mă vei forța să te părăsesc...voi fi