Dark Hope

Play.

Prins în visele nostalgice, cu privirea în frumusețea neantului afișat la doar 1% pe monitorul din dreapta lui, Căpitanul S. parcă nici nu aude cererile computerului de bord, Psy. Psy era un computer dezvoltat pe Terra de cei mai iscusiți oameni de știință. L-au creat pe decursul a zeci de ani, fiind upgradat și schimbat de atâtea ori, dar păstrându-și identitatea care l-a făcut atât de celebru, și aceea de a fi aproape uman.

/Cap. Mai avem doar 24 de ore până ajungem la ultima locație a lui Hope, în afara atmosferei planetei Zion. Cap? Ești aici? Cap?

\Da Psy, sunt aici. Dar nu vreau să te aud.

/Te gândești la ea, nu-i așa?

Al naiba computer, asta mai lipsea. Poate că nu ar trebui să fac asta, acum. Poate mai bine citesc, sau repar ceva prin spatele navei. Nu vreau sa naufragiez și să nu pot pleca înapoi. Nava asta e tot ce mi-a rămas de la ea, după ce ea a hotărât să plece.

Și de când a plecat ea, nava nu a mai primit nici o îmbunătățire. Îi era atât de greu să intre în anumite camere...Își amintea atât de vivid toate aventurile prin care trecuseră împreună ca această navă să fie cea mai rapidă din univers, cum îi plăcea ei. La început a fost un interceptor mic, dar împreună, i-au adus upgrade-uri și au perfecționato.Designul navei de acum nu mai seamănă deloc cu ce a fost odată, fiind mai mare, mai rapidă și mai malefică în orice luptă.

Închide ochii și își lasă capul pe spate. Psy observă asta și transformă scaunul căpitanului în ceva foarte comod. Zâmbește dar nu vrea să îi mulțumească computerului. Și continuă să se gândească la ea. Oricât de mult ar vrea să nu facă asta, ea îi aleargă prin minte în orice moment.

/Cap. Poți vorbi cu mine dacă dorești. Sunt aici și te ascult cu interes.

\Ce naiba ști tu despre asta, computer rece?

/Știu mai multe decât mă lași sa spun, Cap.

\Eh, da. Nu vreau să te aud. Vreau să petrec ultimele ore de zbor până la Zion doar ascultând muzică. Fără cereri, fără alarme, fără discuții inutile. Știi doar că ea nu mai vrea sa vorbească cu mine. Știi cât de dureros a fost acel moment în care ea mi-a spus că noi doi deja ne-am despărțit. Dar eu nu imi aminteam nimic din ce spunea ea. Știi bine. Am cerut explicații, dar ea nu a vrut sa spună nimic în afară de niște chestii legate de space-time. Un an întreg am încercat să dau de ea. Dar a dispărut. Fără nici o explicație.

Cap se ridică nervos de pe scaun și se întoarse cu spatele la Psy care îl urmărea curios din acea cameră roșie din pupitrul de comandă și tăcu. Tăcerea era atât de apăsătoare și părea că tot vidul din univers voia să pătrundă în navă, doar doar să facă ca tăcerea să dispară.

/Cap, dar de ce...

\Nu. Nu o face, zise el tremurând. Nu vreau să simt iarăși acel sentiment. Ar fi putut alege orice. Dar a ales să mă ignore. Urăsc asta. Mai mult decât urăsc să zbor la viteză maximă prin beltul de asteroizi din afara sistemului nostru solar.

/Cap. Se întâmplă ceva.

Se uită pe geam. Totul era negru. Nici un pic de lumină. Dar steaua din sistemul ăsta solar trebuia sa producă destulă lumină. Și cu toate astea, totul era întunecat. Nici o stea în jur, nici o sursa de lumină de la nebuloasa colorată care până mai adineauri îi încânta privirile capitanului.

\Psy? Ce naiba e asta? Unde suntem?

/Cap. Scanerele nu primesc nimic, nici un semnal. Dar suntem în interiorul a ceva. Pentru că multe din semnalele mele se întorc înapoi.

\Psy, determină o cale de ieșire de aici. Imediat.

/Cap. Tu auzi acel sunet? Devine din ce în ce mai puternic

\Nu. Redă-l în boxe, la jumătate de intensitate. Play.